Face parte din Familia Aquifoliaceae (Aquifoliacee), este un arbust sempervirescent (îşi menţine frunzele în toate anotimpurile), creşte la altitudini de până la 2600m, cu înălţimea până la 7 m, cu un trunchi drept şi coroană piramidală, ramificându-se de la bază, poate trăi până la 500 de ani, face parte din flora spontană, arbore decorativ în parcuri şi grădini cu creştere lentă, preferă solurile fertile şi acide bogate în humus, adoră locurile umbrite, tolerează îngheţul şi seceta de vară, îşi are originea în Europa, Asia şi nordul Africii, i se mai spune şi ilice, laur, holly, common holly, english holly, european holly, acebo, gorostia, inkberry;
Numele de „aquifolium” provine din cuvântul latin „acus” care înseamnă „ac” şi cuvântul „folie” care înseamnă „frunză”, cu referire la marginile spinoase ale frunzelor sale;
Florile: sunt mici şi albe sau uşor roz, plăcut mirositoare, cu 4-5 petale, sunt unisexuate (la care florile mascule se află pe o plantă, iar cele femele pe altă plantă), polenizate de albine, la exemplarele masculine florile sunt gălbui şi apar în grupuri axilare;
Fructele: sunt mici cu diametrul de 6-8 mm, la început sunt verzi apoi se colorează în roşu aprins atunci când sunt coapte, acestea persistând şi iarna pe plantă, prevăzut cu 4 seminţe de culoare maro-deschis sau gălbui, care nu germinează până în a doua primăvară, fructele sunt produse numai de planta feminină, se maturizează în jurul lunii octombrie sau noiembrie, după primul îngheţ fructele devin moi şi cad pe pământ servind drept hrană pentru păsările de iarnă;
Frunzele: cu marginile dinţate, persistente, sunt dispuse alternativ pe tulpini, rigide, pieloase, de culoare verde-închis lucitor pe partea superioară şi mai deschise pe partea inferioară, ovale, de 3-7 cm lungime, frunzele tinere ale copacilor maturi au câte 3-5 spini ascuţiţi pe fiecare parte îndreptate alternativ în sus şi în jos;
Înmulţirea: se face prin seminţe recoltate toamna târziu, marcotaj realizat în luna octombrie, prin altoire în intervalul iunie-august;
Substanţe: alcaloizi, cafeină, saponine, teobromină, acid cafeic, ilixantina (un pigment galben);
Utilizare: frunzele au proprietăţi diuretice, antipiretice, antireumatice, este şi laxativ, dar în prezent planta este foarte rar folosită, este utilizat cu ocazia sărbătorilor de iarnă prin decorarea încăperilor sub formă de plante la ghiveci, coroniţe, buchete, fiind asociată ca fiind o plantă care oferă protecţie contra răului, lemnul său alb este folosit pentru sculpturile decorative, pentru instrumente matematice, a fost chiar vopsit în negru şi folosit pentru clapele de la pian în loc de abanos, uleiurile care se găsesc în frunzele plantei produc vapori inflamabili atunci când sunt încălziţi, ceea ce înseamnă că se poate aprinde uşor în incendiile pădurilor;
Celţii foloseau această plantă împreună cu iedera şi vâscul pentru a-şi decora casele în timpul solstiţiului de iarnă pentru a aduce noroc şi prosperitate, folosită şi de primii păgâni din Europa pentru a ţine spiritele rele deoparte, folosirea sa ca plantă de Crăciun este atribuită Bisericii Catolice, cu ideea de a o înlocui cu vâscul, aceste practici au fost ulterior adoptate în tradiţia creştină bazându-se pe simbolismul coroanei de spini şi fructele roşii reprezentând picăturile din sângele lui Isus;
Avertizare: boabele sunt considerate a fi toxice pentru oameni, pot da stări de greaţă chiar vomă, asemenea şi pentru anumalele de companie.
