Alte denumiri: umbra iepurelui, asparagus, garden asparagus, hrana regilor.
Face parte din Familia Asparagaceae (Asparagacee), este o plantă perenă, înaltă până la 1,5 m, este originară din Europa, Asia America de Nord. Planta a fost consumată încă din antichitate de egipteni, greci și romani. Egiptenii îl considerau delicat și afrodisiac. Grecii și romanii l-au descris în scrieri medicale și culinare, iar romanii l-au răspândit în întreaga Europă.
Este cultivat pe scară largă ca legumă de primăvară, iar lăstarii tineri sunt consumați ca aliment. Sparanghelul este o plantă legumicolă, apreciată atât pentru gustul său delicat, cât și pentru proprietățile sale nutritive. Partea comestibilă este reprezentată de lăstarii tineri, fragezi, care apar primăvara și pot fi de culoare verde, albă sau violet, în funcție de modul de cultivare.
Deși toate tipurile de sparanghel aparțin aceleași specii botanice, ele diferă prin culoare, gust și textură, în funcție de modul de cultivare și de pigmenții naturali.
Sparanghelul verde: cel mai comun tip, sparanghelul verde își dezvoltă clorofila în lumina soarelui. Are un gust proaspăt, ușor vegetal și o textură fermă și crocantă. Este extrem de versatil în bucătărie: poate fi fiert, gătit la abur, sotat, la grătar sau consumat crud în salate.
Sparanghelul alb: acest tip de sparanghel crește sub pământ sau este acoperit, pentru a evita expunerea la lumină, ceea ce împiedică formarea clorofilei. Are un gust mai delicat, ușor dulceag, și o textură mai fină decât sparanghelul verde. Este ideal în supe, creme sau preparate rafinate cu sosuri fine.
Sparanghelul violet: originar din Italia și comercializat sub denumirea „Violetto d’Albenga”, sparanghelul violet se remarcă printr-un gust dulceag și fructat și conținut redus de fibre. Este foarte potrivit pentru salate, preparate rapide la tigaie sau sotate, însă trebuie gătit scurt, deoarece poate deveni verde la căldură.
Florile: sunt mici, în formă de clopot, de culoare alb-verzuie până la gălbuie, lungi de 4,5–6,5 mm, cu șase tepale unite parțial la bază. Ele apar individual sau în grupuri de câte două sau trei la joncțiunile ramurilor. Planta este de obicei dioică, având flori masculine și feminine pe plante separate, deși uneori apar și flori hermafrodite.
Fructul: este o bacă mică, roșie, cu diametrul de 6–10 mm, care este toxică pentru oameni.
Tulpinile: sunt groase și foarte ramificate, cu frunziș asemănător penelor. Frunzele sunt de fapt cladode, adică tulpini modificate, asemănătoare acelor, care cresc în grupuri de 4 până la 15 și au lungimea de 6–32 mm și lățimea de aproximativ 1 mm.
Rădăcina: este un sistem radicular fasciculat și adventiv, adică rădăcini care cresc în mai multe fascicule dintr-un punct comun. Aceste rădăcini formează o coroană subterană, de unde apar primăvara lăstarii tineri comestibili, care sunt partea legumă pe care o consumăm.
Substanțe: sparanghelul este o legumă bogată în substanțe nutritive și compuși benefici pentru sănătate. Este o sursă importantă de vitamine, precum A (sub formă de beta-caroten), C, E, K și vitamine din complexul B, în special acid folic (B9). De asemenea, conține numeroase minerale esențiale, cum ar fi potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, cupru și mangan. Pe lângă vitamine și minerale, sparanghelul este bogat în fibre alimentare, care susțin digestia, și în antioxidanți, cum ar fi flavonoidele și polifenolii, care protejează celulele. Conține asparagină, un aminoacid cu efect diuretic, glutation, un antioxidant puternic, saponine și inulină, o fibră prebiotică benefică pentru flora intestinală.
Din punct de vedere al macronutrienților, sparanghelul furnizează proteine vegetale și carbohidrați, având foarte puține grăsimi, ceea ce îl face ideal pentru o alimentație sănătoasă. Datorită acestei compoziții, sparanghelul este considerat un aliment detoxifiant, diuretic și protector cardiovascular.
Beneficiile consumului de sparanghel: consumul regulat de sparanghel contribuie la buna funcționare a mai multor sisteme ale organismului, având un rol important în prevenție și menținerea stării de bine. Ajută la sănătatea creierului și a sistemului nervos, sănătatea inimii și a sistemului cardiovascular. Util în digestie și sănătatea microbiomului intestinal, benefic în detoxifiere și funcția hepatică, susținerea sistemului imunitar. Benefic în sănătatea oaselor, în controlul greutății și metabolism. Susține echilibrul hormonal, în special la femei, prin aportul de folat și fitochimicale.
Utilizare: în bucătărie, sparanghelul este foarte versatil: poate fi fiert, gătit la abur, tras la tigaie, copt sau consumat în supe, salate, paste și garnituri. Este un ingredient rafinat, des întâlnit în bucătăria mediteraneană și internațională. Ca să îşi păstreze din calităţi trebuie gătit la aburi sau pe grătar.
Pregătirea sparanghelului: spală-l bine sub jet de apă rece, baza tulpinii este fibroasă și greu de mestecat, așa că: ia un fir de sparanghel cu ambele mâini, îndoaie-l ușor, se va rupe singur exact la limita dintre partea fragedă și cea lemnoasă (ce rămâne se decojește ușor și este perfect pentru supă cremă, bază pentru fond de legume sau aromatizează apa de fiert legume). Lăstarii foarte subțiri pot fi consumați și fără decojire.
Metode de gătire: fiert în apă sărată 3–8 minute, în funcție de grosime; trebuie să rămână fraged și crocant. La abur: 5-8 minute, păstrând nutrienții și culoarea. Sotat sau tras la tigaie: 4-6 minute cu ulei de măsline sau unt și aromatizat cu usturoi sau ierburi. La grătar sau cuptor: 10-15 minute la 200°C, stropit cu puțin ulei și condimente.
Cum se păstrează sparanghelul? se păstrează cel mai bine proaspăt și hidratat, pentru că se ofilește repede. În frigider: taie puțin din capetele tulpinilor (0,5–1 cm). Pune sparanghelul în picioare, într-un pahar sau borcan cu 2–3 cm de apă. Acoperă lejer vârfurile cu o pungă de plastic. Rezistă 5–7 zile așa. Altă variantă: înfășoară baza sparanghelului într-un prosop de hârtie umezit. Pune-l într-o pungă sau caserolă perforată. Ține-l în sertarul de legume. Rezistă 3–5 zile. Congelare: spală și curăță sparanghelul. Opărește-l 2–3 minute în apă clocotită. Răcește-l rapid în apă cu gheață. Usucă-l bine și pune-l în pungi pentru congelator. Rezistă 8–12 luni.
Cultivare: Sparanghelul este o plantă perenă, care poate produce lăstari comestibili mulți ani la rând. Preferă soluri fertile, bine drenate și soare direct. Se plantează din „coroane” (rădăcini mature) în șanțuri adânci, iar primii ani se lasă să se dezvolte rădăcinile, fără recoltă. Primăvara apar lăstarii tineri, care se recoltează înainte să devină lemnoși sau să se ramifice. Recoltarea durează câteva săptămâni, apoi planta se lasă să crească frunze pentru a acumula nutrienți. Sparanghelul necesită udare moderată, controlul buruienilor și fertilizare, iar cu îngrijire atentă, poate produce legume sănătoase timp de 10–15 ani.
Contraindicații: persoanele cu insuficiență renală severă sau cu probleme la rinichi trebuie să îl consume cu moderație, deoarece poate accentua eliminarea apei și a electroliților. Unele persoane pot fi alergice la sparanghel, manifestat prin mâncărimi, umflături sau dificultăți respiratorii. Persoanele cu gută sau predispoziție la pietre la rinichi trebuie să fie prudente și să nu consume cantități mari. Fibrele și compușii săi pot provoca balonare sau gaze la persoanele sensibile. Datorită efectului diuretic, poate interacționa cu medicamentele pentru hipertensiune sau diuretice, deci este recomandată prudență.
Atenționare: este bine cunoscut faptul că după ce mâncăm sparanghel, urina poate căpăta un miros puternic și neplăcut. Sparanghelul conține un aminoacid numit acid asparagic. În timpul digestiei, acesta se transformă în mai mulți compuși care conțin sulf, printre care: metantiol, dimetilsulfură, dimetildisulfură, dimetilsulfoxid și dimetilsulfonă. Acești compuși sunt responsabili pentru mirosul caracteristic „de urină de sparanghel”. Mirosul este mai pronunțat după consumul sparanghelului tânăr, deoarece conținutul de acești compuși este mai mare. Nu toată lumea simte mirosul la fel. Există variații naturale, unii oameni urinează cu miros de sparanghel, iar alții nu, sau nu îl pot simți, chiar dacă îl produc. Studiile recente au arătat că această diferență este determinată în mare parte genetic. Chiar dacă mirosul poate părea ciudat, nu este periculos. Este doar un efect normal al metabolismului anumitor substanțe din sparanghel.
Știați că: sparanghelul este o plantă companion utilă pentru roșii? deoarece plantele de tomate ajută la respingerea gândacului sparanghelului. În același timp, sparanghelul poate proteja plantele de tomate, respingând unele nematode radiculare dăunătoare, care afectează rădăcinile tomatelor.
