Alte denumiri: vâsc european, mistletoe, common mistletoe, european mistletoe.
Vâscul este un arbust veșnic verde, hemiparazit, aparținând familiei Santalaceae. Este originar din Europa și Asia de Vest și de Sud, dar poate fi întâlnit ocazional și în America de Nord ca specie introdusă. Cultural, vâscul are un rol important în mitologia și tradițiile europene, fiind asociat cu Crăciunul și diverse obiceiuri folclorice. În medicina alternativă, este studiat pentru potențiale utilizări farmaceutice, deși eficiența sa nu este dovedită științific.
Numele de gen Viscum provine din latina clasică „viscum”, care înseamnă „vâsc” sau „substanță lipicioasă”. Acest nume se referă la sucul lipicios al plantei, care ajută la fixarea fructelor pe ramuri și la dispersia semințelor. Epitetul specific „album” este tot un cuvânt latin și înseamnă „alb”. Acesta face referire la culoarea fructelor vâscului, adică la boabele sale albe. Numele științific Viscum album, a fost stabilit de Carl Linnaeus, celebrul naturalist suedez, în anul 1753, în cadrul sistemului său modern de clasificare a plantelor.
Sunt recunoscute, în general, patru subspecii principale, iar uneori încă două. Acestea se diferențiază prin culoarea fructelor, dimensiunea și forma frunzelor, precum și prin tipul de arbori-gazdă:
1. Viscum album subsp. abietis: răspândită în Europa Centrală. Are fructe albe, frunze de până la 8 cm și crește pe brad (Abies).
2. Viscum album subsp. album: prezentă în Europa, sud-vestul Asiei și până în Nepal. Are fructe albe și frunze de 3–5 cm. Se dezvoltă pe măr, plop, tei și alte specii.
3. Viscum album subsp. coloratum: este considerată de unii specialiști o specie distinctă, sub numele de Viscum coloratum.
4. Viscum album subsp. creticum: descoperită recent în estul insulei Creta, are fructe albe și frunze scurte. Crește pe pin.
5. Viscum album subsp. meridianum: răspândită în Asia de sud-est, are fructe galbene, frunze de 3–5 cm. Apare pe arțar, carpen, nuc, prun și sorb.
6. Viscum album subsp. austriacum: întâlnită în Europa Centrală. Are fructe galbene, frunze de 2–4 cm, crește pe larice, pin și molid.
Florile: sunt mici de 2-3 mm, verzi-gălbuie, sunt polenizate de insecte. Fructul este o bacă albă sau galbenă, cu pulpă gelatinoasă, în care se află mai mulți sâmburi lipicioși. Planta este, de regulă, dioică, adică florile masculine și feminine apar pe plante separate. Înflorește primăvara, de obicei în perioada martie- aprilie, uneori până în mai, în funcție de climă. După înflorire, fructele (boabele albe) se dezvoltă și se coc toamna târziu- iarna.
Frunzele: cresc în perechi opuse, au formă alungită, margini întregi și o textură pieloasă. Ele măsoară între 2 și 8 cm lungime și 0,8–2,5 cm lățime, având o culoare galben-verzuie.
Ramurile: sunt lungi de 30- 100 cm, ramificate (ramura se desparte de fiecare dată în două ramuri egale, ca o furcă sau ca litera „Y”).
Rădăcina: planta nu are rădăcini care să intre în pământ, în schimb, dezvoltă niște structuri speciale numite haustori cu rol de fixare și absorbție. Acestea sunt ca niște „rădăcini modificate” care pătrund în țesuturile copacului-gazdă și prin ele, vâscul absoarbe apă și săruri minerale.
Habitat: această plantă se găsește frecvent în coroanele copacilor cu frunze late, precum măr, tei, păducel și plop. Vâscul nu poate produce toată energia de unul singur în mod normal, așa că „fură” din gazdă și se adaptează la un stil de viață mai lent. Este un caz unic în lumea multicelulară.
Utilizare: frunzele și lăstarii tineri de vâsc sunt folosiți în fitoterapie, mai ales în Europa, în special în Germania. În doze controlate, vâscul are următoarele efecte: ajută la scăderea tensiunii arteriale, are efect calmant și sedativ, susține sistemul imunitar, este folosit ca adjuvant în unele terapii oncologice (în special în medicina alternativă, sub supraveghere medicală), poate ajuta în tulburări circulatorii. De la plantă se folosesc frunzele și tulpinile tinere. Boabele de vâsc sunt toxice. Consumul necontrolat poate provoca: greață, vărsături, amețeli, probleme cardiace.
Alte utilizari: substanța lipicioasă obținută din boabele de vâsc era utilizată în trecut la fabricarea unui adeziv special, folosit pentru prinderea păsărilor și a animalelor de dimensiuni mici. Vâscul intră în compoziția biskei, o băutură alcoolică tradițională din Istria, realizată pe bază de rachiu de tescovină.
Atentionare: fructele sunt toxice. Ceaiul din plantă este extrem de periculos dacă este consumat sub formă concentrată, existând risc chiar și de deces. Conține o substanță toxică numită viscumină, o proteină cu efect citotoxic, care inhibă sinteza proteinelor în celule. Dar, unele păsări, precum sturzul de vâsc, le pot consuma fără probleme. Păsările joacă un rol esențial în răspândirea semințelor, contribuind la apariția plantei în noi arbori-gazdă.
Obiceiul sărutului sub vâsc de Crăciun
Aceasta își are originea în tradiții foarte vechi, precreștine, fiind legat în special de mitologia nordică și de credințele celtice. În mitologia scandinavă, vâscul apare în legenda zeului Baldr, zeul luminii și al vieții, care a fost ucis cu o săgeată din vâsc. Mama sa, zeița Frigg, zeița iubirii, a plâns atât de mult încât lacrimile ei s-au transformat în boabele albe ale vâscului. După ce Baldr a fost readus la viață, Frigg ar fi binecuvântat vâscul, transformându-l din simbol al morții într-un simbol al iubirii, promițând să sărute pe oricine trece pe sub el. Astfel, vâscul a devenit un simbol al păcii, împăcării și dragostei.
La celți, vâscul era considerat o plantă sacră, asociată cu fertilitatea, viața și norocul, fiind folosit în ritualuri menite să aducă prosperitate și protecție. Odată cu răspândirea creștinismului, aceste semnificații păgâne nu au dispărut, ci s-au transformat în tradiții populare. În Anglia secolului al XVI-lea, obiceiul sărutului sub vâsc s-a legat definitiv de sărbătoarea Crăciunului, devenind un gest simbolic al iubirii și al norocului în relații. Tradiția spune că, la fiecare sărut, se rupea o boabă de vâsc, iar când boabele se terminau, săruturile nu mai erau permise. În Germania, acest obicei simbolizează dragostea durabilă, iar în Marea Britanie există festivaluri dedicate vâscului, inclusiv încoronarea unei „Regine a Vâscului”. De aici, obiceiul s-a răspândit în întreaga lume, fiind păstrat până astăzi ca simbol al dragostei, al armoniei și al noilor începuturi.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
